„Dacia literară”

Presa vremii…. despre DACIA LITERARA | 05/04/2013

scan0010scan0009scan0006scan0005scan0002scan0001

Revista CULTURA nr. 415-joi, 28 martie 2013 / C. Stănescu / Testul la care putem rămâne repetenți
Ar fi oare prea umilitor pentru un descendent de-al lui Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, de-al lui Mircea cel Batran ori Neagoe Basarab sa-si treaca in lunga lista a ilustrilor sai inaintasi si cainii ori pisicile
ce-au insotit viata si luptele acestor ilustri barbati, animalele de vanatoare si de companie ori cele domestice care le-au umplut ograda castelelor si conacelor unde au locuit?! Exista o vasta literatura beletristica, indeosebi de tip fabulistic, din care vedem cum omul si-a cucerit cu nemasurat orgoliu dar si cu multa naivitate lumea animalelor imprumutandu-le acestora propriile lui sentimente si privindu-le cu ochii sai, facand din ele dubluri ale propriului sine, lipind de botul cainelui ori al pisicii propria sa masca umana. Antropomorfismul literar, inclusiv cel eminescian, face din salasul natural si din animale un fel de cópii ale omului rapindu-le acestor fapturi, in realitate atat de putin cunoscute si intelese, existenta dar si farmecul propriu si, la urma urmei, atat de misterios si inexplicabil. Iubirea de animale este, tocmai din cauza antropomorfismului, o iubire posesiva, si, cum sa spun?, tradatoare, care schimonoseste intrucatva (!) obiectul iubirii noastre. Printre putinii mari scriitori care s-au apropiat cu adanca intelegere si au scris cu o viziune „realista“ si etologica, nu antropomorfica, despre acesti „frati“ vitregi si prieteni ai omului inhamati cam cu de-a sila la sania propriilor lui sentimente, umanizandu-i fortat, este Jack London. Ii citeam in anii ’50, cu ochii umezi si mintea pierduta in Alaska celebra „Chemarea strabunilor“ din Biblioteca scolarului ajunsa, prin 1969, la a treia editie, in traducerea lui Aurel Ghitulescu si cu prefata neuitatului Petre Solomon. Diferenta esentiala dintre o asemenea capodopera literara „animaliera“ si restul literaturii antropomorfice si fabulistice revine si se reduce la traseul evocarii literare: daca marea majoritate a evocatorilor trag animalul, cainele ori pisica, in ograda ingradita strans a existentei umane, umanizandu-l, un Jack London pleaca intr-o lunga si primejdioasa expeditie in Alaska, la fata locului, pentru a reintalni si recunoaste acolo, intr-o „goana dupa aur“ literar, primitivitatea pierduta in conacul judecatorului Miller din Santa Clara Valley a lui Buck, nascut dintr-un bernardin urias, Elmo, si maica-sa, Shap, dintr-o spita de caini ciobanesti scotieni. Istoria din „Chemarea strabunilor“ este, pe scurt, cum se stie, reintoarcerea lui Buck in tinuturile aprige din amintirea primitivitatii pierdute si regasite odata cu moartea tragica a lui John Thornton: „ultima legatura fusese rupta. Nu mai era tinut sa se supuna omului si sa respecte suprematia lui“, noteaza laconic scriitorul la capatul acestei povesti despre „legea batei si a coltilor“. O adevarata poveste tragica si constrangatoare despre renasterea animalului prin moartea omului cu care prea era facut sa semene. Am zabovit asupra ei starnit in primul rand de o foarte frumoasa si promitatoare ancheta proiectata si inceputa, in vederea unei carti, de dl Lucian Vasiliu in „Dacia literara“ (3-4 pe 2013). Proiectul directorului prestigioasei reviste iesene se intituleaza „Chestionar cu accente ludice“ si, ne promite el, „se va derula pe parcursul urmatorilor ani“. Fireste, intrebarile chestionarului sunt mai multe, toate foarte interesante, insa m-am oprit doar la una dintre ele, socotind-o, veti intelege de ce, printre cele mai actuale. Iata intrebarea: „Sunteti colectionar (de timbre, clopotei, carte rara, arta plastica, manuscrise etc.)? Iubiti pisicile, cainii, pasarile?“. Partea a doua a intrebarii mi se pare mai actuala decat toate. Traim dupa cum vede si simte oricine intre animale: caini si pisici, toate ratacite si lasate de izbeliste, supuse tuturor riscurilor si nenorocirilor de niste oameni tot mai putin dispusi sa se poarte cu animalele ca in fabule sau cum ne invata „Puiul“ lui Bratescu-Voinesti, acela care-si pierde animalitatea proprie facandu-ni-l drag prin cat de mult l-am facut sa semene cu noi insine in copilaria noastra! Generatie dupa generatie am silabisit in cartea de citire povestea „Puiului“ cu chip si sentimente de om, invatand sa-l iubim ca pe noi insine si induiosandu-ne de el in masura in care ne evoca propria noastra soarta. Aceasta monstruoasa luare in posesie umana i-a facut mult rau animalului si toata nenorocirea lui, dar si a unei anumite forme de literatura de aici vine. In loc sa-l cunoastem ca pe o alteritate („eu sunt altul“!), ni l-am instrainat: noua si lui insusi, incat azi nu mai stie, bietul animal, ce sa faca si unde sa-si ascunda pielea. Cel mai mare rau provine, etologic vorbind, dintr-o vadita inclinatie (calitate!) a animalului (cainele si pisica in special), aceea de a avea un stapan: aceasta straveche si misterioasa insusire, speculata cu nesocotinta umana, a dus la soarta nenorocita a cainelui de azi, „prietenul“ pierdut al omului. Dupa ce l-am „domesticit“, calcandu-i demnitatea in picioare, il alungam de peste tot, il haituim si in ultima instanta il „eutanasiem“, ca sa folosesc un eufemism. Razbunarea demnitatii terfelite n-a intarziat: de aici provine in zilele noastre tot mai frecventa comparatie cu o „viata de caine“. Dar sa trecem la ancheta din „Dacia literara“ si la felul in care vad scriitorii cainii si pisicile zilelor noastre. De departe cel mai elocvent, emotionant si patrunzator raspuns la intrebarea cu pricina ii apartine excelentului poet Nicolae Prelipceanu. Dupa ce face precizarea, pretioasa, ca „nu se amesteca dragostea de animale cu aceea de obiecte“, autorul unui poem cat o capodopera, „Email intarziat“, publicat recent intr-unul din numerele „Romaniei literare“, spune: „Iubesc animalele, avem o pisica, Mita, care ne lumineaza viata si nu doar acum, cand eu am cam imbatranit. Dar iubesc toate animalele si sunt adesea scarbit de felul cum ne purtam noi, oamenii, cu ele. Ce sa mai spun despre cainii lasati sa vagabondeze pe strazi, intr-o conditie mizerabila si ucisi cand sunt prinsi, cu sange rece. In fond, cred eu, asta e un test de civilizatie, atitudinea fata de animale vreau sa spun. Or, noi, la capitolul asta, ca si la atatea altele, stam prost, foarte prost. V-ati gandit vreodata cate miliarde de miliarde de fiinte au fost sacrificate ca sa fie mancate de noi? Fiinte inocente, spre deosebire de noi. Si sa nu spui ca omul e un cancer al acestui Pamant?“. Sceptic si cu o neagra melancolie precum in mai toata poezia lui, poetul merge mai departe si vorbeste despre alte „teste de civilizatie“ in privinta carora suntem pe cale de a deveni, ca si la „testul cainilor“, candidati la repetentie: „Nu mi-e teama de globalizare. Globalizarea moderna, ca a mai fost una, pe vremea Imperiului Roman, a inceput din momentul in care Columb s-a dus sa descopere America. De atunci o tinem tot intr-o globalizare. Am multe nemultumiri in legatura cu anii nostri. Ele tin de mitocania generalizata care se manifesta atat in comportament cat si in felul de a vorbi. Ma nemultumeste cum se schimba limba romana, mai precis cum se strica ea, ca sa corespunda minimei instructii a mahalalei. Ca sa le fie pe plac celor mai de jos cetateni ai acestei lumi, din punctul de vedere al moralei si civilizatiei, au ajuns si oamenii instruiti sa se exprime ca ei. Stiu ca asta va modifica limba, iar nu literatura, dar lasa ca si literatura a cam luat-o pe aceeasi cale fara intoarcere“. Probabil ca schimbarea limbii romane despre care vorbeste nu este fara legatura, una cat de subtire!, cu globalizarea de care nu se „teme“ poetul: viata, dar si moartea limbii urmeaza felul si cadrul vietuirii celor care o mai folosesc. Un fenomen secundar specific „globalizarii“ pare a fi interjectionarea limbilor si impanarea lor cu tot mai multe semne ale „apostrofului“, intr-o evolutie (!) in care trasatura ravnita este concizia dusa la extrem, acceleratia suprarealista a comunicarii dintre oameni: si ce expresie mai sintetica, mai scurta si mai elocventa gasesc din ce in ce mai multi decat… injuratura?! Dar sa nu ne indepartam de subiect: „Imi plac cainii“ – declara dl Eugen Simion; „Avem azi un caine labrador pe nume Zari. Nepoatele mele, Sonia si Diana – de sase ani – si-au dorit enorm un catel si parintii lor le-au cumparat unul (este, in fapt, o catelusa de culoarea ciocolatei). Este prietenoasa si nu latra la nimeni. Cauta doar tandrete, mangaieri indelungi si priviri galese… Ma cam irita lipsa ei de apetit pentru agresiune…“ Trasatura care-i lipseste catelusei, lipsa ei de apetit pentru agresiune provine pesemne din cadrul domestic, din atmosfera pasnica in care ii este dat sa traiasca. La conacul judecatorului Miller, din „Chemarea strabunilor“ a lui Jack London, traiesc o multime de caini, de soiuri diferite, unii „duceau o viata obscura in ungherele casei, ca Toots, pechinezul adus din Japonia, sau ca Ysabel, catelusa mexicana plesuva – creaturi ciudate, care rareori scoteau nasul pe usa sau puneau laba in tarana“. Nici Buck n-o ducea altfel in primii lui ani: „Se balacea in bazinul de inot sau mergea la vanatoare cu copiii judecatorului Miller, le insotea pe Mollie si pe Alice, fiicele judecatorului, in lungile preumblari pe care le faceau in amurg sau in zori; in serile de iarna statea tolanit la picioarele judecatorului Miller, in biblioteca, in fata vetrei in care bubuia focul; ii cara in spinare pe nepotii judecatorului sau ii rostogolea prin iarba…“. In prima tinerete Buck mergea la vanatoare dar nu vana, era, ca si ceilalti, un sedentar: ca sa castige un gram – sau mai mult – de agresivitate era nevoie sa se intample ceva: pe scurt, sa „pateasca“ ceva, asadar, experienta. Trecand la marii scriitori, criticul spune: „imi plac scriitorii care-si disciplineaza talentul, cei care «se chinuiesc», ca
I. L. Caragiale, Creanga, Rebreanu, Preda. Marii prozatori sunt «marii chinuiti»…
El (Marin Preda – n.n.) crede ca nu poti sa scrii bine (bine inseamna adevarat), daca
n-ai patit ceva.

A pati este un verb esential pentru el“. Oameni patiti – ca si autorul –, eroii lui Preda au si conserva, mai toti, un sambure de agresivitate. In prima tinerete, eroul din „Intrusul“ e un tanar fericit, caruia nimic nu i se intampla si inca n-a „patit-o“: pluteste, ca „ingerii“ lui Chagall peste acoperisuri. Mai tarziu, Calin Surupaceanu va deveni un erou tragic, dupa ce agresivitatea i se va fi revelat in propria existenta… Mai reticent, din ratiuni estetice de colectionar, cu iubirea de animale, criticul Mircea A. Diaconu raspunde astfel la intrebarea-cheie a anchetei din „Dacia literara“: „Mi-a placut de curand cand am auzit pe cineva spunand ca, odata cu trecerea timpului, cunoscandu-i mai bine pe oameni, iubeste tot mai mult cainii. Mi-a placut mai degraba ca formulare, nu ca idee. Cu dezamagire spuneam despre cineva, nu cu multa vreme in urma, ca iubeste mai mult cainii decat oamenii. In tot cazul, intra in memoria mea afectiva cativa caini, cateva pisici, un anumit cal, cateva vaci, ba chiar un arici. Sau o pasare cu un colorit uluitor, pe care eram pe punctul sa o prind cu o cosarca, intr-o zi teribila de iarna. Altfel, mi-ar fi placut sa colectionez carti rare, tablouri, in copilarie visam sa fac un muzeu; pana la urma nu colectionez nici macar emotii. Sunt de nefixat, niciodata aceleasi. Niciodata nici eu acelasi“. Cu varsta, emotiile, si cele estetice, se schimba: nici ele nu pot fi colectionate, caci nu citim, in fine, aceeasi carte la varste diferite… Suspect de laconic e in raspunsul sau Paul Aretzu: de fapt, nu raspunde la intrebare, ci spune ca „Iubesc linistea, echilibrul sufletesc, iubesc duminica, ziua Invierii Domnului, iubesc liturghia, rugaciunea, postul, impartasania… Sunt colectionar de prietenie, de loialitate. Iubesc toata creatia lui Dumnezeu“. In ultima propozitie sunt incluse, desigur, si necuvantatoarele. In afara de inger, cu care „am vorbit adesea in copilarie“, tot atunci, „cand eram copil, la marginea Caracalului, intr-o padurice, cautam cu alti baieti cuiburi. Luam ouale calde si lenese, pestritate, le ciocaneam cu unghia, le ascultam unduirea, sau apucam ghemotoacele pufoase si plapande, care deschideau ciocurile si le lipeam pe obraz“. In rest, „Pe ramurile arborelui meu genealogic sunt mai multi nobili…“ Minima, confesiunea animaliera dupa intrebarea adresata e ca si inexistenta: ca toate marile iubiri, si aceea pentru animale este muta. Asteptam cu maxim interes continuarea anchetei din „Dacia literara“ si, cu o emotie in plus, raspunsurile la intrebarea-cheie: „Iubiti pisicile, cainii, pasarile?“ E ascuns aici, vorba poetului, „un test de civilizatie“.


Postat in Uncategorized

Lasă un comentariu »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: